De comuna Cornetu din Judeţul Ilfov ţine şi satul Buda. Acest sat a fost distrus în 1987, la construirea Barajului de la Mihăileşti- Argeş, însă de câţiva ani, între Oraşul Bragadiru şi Comuna Cornetu a fost reînfiinţat Satul Buda. Se construieşte o biserică nouă, dar slujbele se ţin încă în paraclisul de lemn. În prezent, satul Buda numără doar 120 de locuitori, însă prezenţa lor la slujbele duminicale este de lăudat! Curtea este plină cu tineri şi copii, care se împărtăşesc cu evlavie la momentul cuvenit.
Istoria satului Buda se identifică cu suferinţa şi drama; o aşezare care nu a fost nici mai bogată nici mai saracă decât altele, dar formată din oameni gospodari, ce au inspiraţia de a fi aşezaţi pe malul unui lac, aşezare incomodă pentru planurile măreţe ale unui conducător de ţară de la sfârşitul tulbure al secolului trecut. Satul Buda cunoaşte două perioade de existenţă: cea de până în anul 1987 şi cea de după căderea regimului comunist.

Dacă întrebi astăzi despre satul Buda, cu greu găseşti pe cineva, mai ales din cei care fac parte din generaţia celor tineri, care să cunoască un minimum de informaţii despre acest sat, atât privind aşezarea geografică, cât mai ales istoria vechii aşezări, care astăzi zace acoperită de apele râului Argeş.

Provenienţa cuvântului „buda” este de origine stră-română şi înseamnă „cetatea din vale”, ceea ce ar corespunde adevărului, deoarece, conform mărturiei locuitorilor, era situată pe un  loc mai jos, faţă de comuna Cornetu care se afla în imediata sa apropiere, mai sus, pe o colină.

Şi totuşi, satul Buda făcea parte, atât vechea localitate, cât şi cea nouă, din unitatea administrativ-teritorială a comunei Cornetu, deşi o mãrturie mai veche din 1892 afirmă cum „comuna Cornetu n-are niciun cătun alipit” . Cel mai probabil este vorba despre diferenţa de împărţire teritorială care s-a făcut de-a lungul timpului.

Conform mărturiilor istorice generale ale regiunii, se pare cã în această zonă, mai exact între râul Argeş şi micul pârâu Sabar, au existat locuitori încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, dinaintea venirii lui Mihai Viteazul pe tronul Ţării Româneşti, în teritoriu rezidând mai mulţi ţărani liberi, denumiţi generic „moşneni”, care se grupau într-o localitate numită „Măicăneşti”. Chiar din timpul domniei lui Mihai Viteazul, aceşti ţărani şi-au pierdut libertatea – probabil din cauza sărăciei – şi prin aceasta şi demnitatea de a-şi munci singuri pământurile, devenind „iobagi” iar mai apoi, în vremea lui Matei Basarab (1632-1654), din cauza sărăciei au fost nevoiţi să-şi vândă şi pământurile. Drept urmare, în zonă aveau să se stabilească câţiva boieri care în timp, ca urmare a exodului populaţiei localnice plecată în pribegie, au fost nevoiţi să aducă braţe de muncă din altă parte, mai exact de dincolo de Carpaţi.

Următoarea ştire pe care o avem despre satul Buda este legată de persoana lui Dinu Turcu, care în timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821 se găsea în fruntea revoluţionarilor care proveneau din Buda şi Cornetu.

Prin reformele lui Cuza din 1864, o parte din  locuitorii  satului Buda au fost împroprietăriţi. O altă parte, destul de însemnată, a rămas însă în slujba boierului Dumitru Marinescu-Bragadiru.

Mai târziu, un nepot al lui Dinu Turcu, un preot pe nume Dumitru Turcu, se remarcă prin faptul că ajunge în Parlamentul României în calitate de senator din partea Partidului Tărănesc, şi care prin luările de cuvânt din Parlament intră în conflict cu Patriarhului Miron Cristea. Acesta s-a născut la 19 februarie 1892 în comuna Cornetu (Ilfov) şi a fost paroh în satul Buda, arestat şi încarcerat de regimul comunist în perioada 16.08.1952- 13.08.1953. Fiul părintelui Dumitru Turcu, Ion Turcu, a fost la rândul său preot paroh al satului Buda, a trăit drama din anul 1987 alături de parohienii săi şi constituie o mărturie vie a faptelor de atunci.

Preotul Ion Turcu mărturiseşte faptul că biserica din vechiul sat Buda a fost construită în anul 1858 de către doi miniştri ai guvernului Barbu Ştirbei.

Istoria recentă a satului Buda este trăită şi povestită tot de cei care au trecut, în mare parte prin infernul despărţirii de casele şi curţile natale în anul de tristă amintire pentru dânşii 1987. În acest an nefericit, 1987, locuitorii au fost anunţaţi că vor fi obligaţi să se mute într-o altă localitate, pentru că satul lor va fi desfiinţat în vederea extinderii albiei Argeşului. La început oamenii au sperat că regimul din acea vreme va renunţa la planul distructiv pe care îl urmărea, însă aceste speranţe s-au năruit odată cu sosirea unei delegaţii care a mers din poartă în poartă şi  i-a anunţat pe locuitori să-şi strângă lucrurile în grabă şi să se mute într-una din aşezările învecinate. Cei mai mulţi au ales Cornetu, unii Bragadiru şi o altă parte, mai mică – Mihăileşti.

După revoluţia din 1989, unul dintre cei care s-au zbătut prin calvarul birocraţiei şi şi-a cerut drepturile în numele său şi al celorlalţi locuitori este domnul Voicu Dumitru – care locuieşte şi astăzi în noul sat Buda – şi care istoriseşte cum, în anul 1992, atunci când lucrurile erau totuşi departe de a se fi limpezit din punct de vedere politic, a insistat personal prin audienţe la prim-ministrul din acea vreme – Petre Roman, de la care a reuşit să smulgă promisiunea – concretizată în timp – că satul Buda va fi reînfiinţat.

Iniţiativa şi demersurile reluării lucrărilor de construcţie a noii biserici au fost preluate de către Pr. Nicolae Dorin Gheorghe, care, în anul 2007, cu sprijinul domnului Adrian Stoica- primar al comunei Cornetu şi al domnului Marian Brânzoi – primar al oraşului Bragadiru, a pus temelia noii biserici, începând totodată lucrările de ridicare a construcţiei propriu-zise, lucrări ce au continuat şi în anul 2008. Actualmente construcţia se aflã în stadiu avansat, executându-se lucrări de construcţie la şarpantă şi acoperiş. Din anul 2008 preot paroh este Dincă Zamfir Gheorghe.